Ma gandesc constant la moarte si nu-mi mai iese din cap. Ma tot lupt cu ea si doar cateodata castig. Da, intr-adevar, stiu, totul are o finalitate. Da, realitatea asta a mea, are o finalitate si ea si tot in ceea ce investesc la un moment dat se termina cumva. Am invatata asta. Bine, in definitiv, daca privesti totul asa risti sa pici in panta lipsei de viata si vointa. Cum? Nu, nu sunt chiar acolo si totusi nici prea departe de asta. In sensul expectativei, al marginii, al lucrurilor ce se vor aseza, dar nu pe care le voi aseza eu, ma intelegi? Si nu vreau sa ma incarc prea tare... pana la urma a vorbi de moarte inseamna a vorbi despre viata si invers. Imi tot spun ca sa nu ma sperii. Pot sa merg pana la dragoste si singuratate. M-am prins ca totul este un intreg si nu pot sa le am decat pe amandoua, parca e mai complet asa. Daca pot sa-ti citesc gandurile? Nu... nu am puteri de genul asta. Si tu? Ai aceleasi ganduri?
Ma uitam la ea vorbind despre asta si ma gandeam la momentele mele de lupta cu nefiinta si neputinta gandului si sentimentelor mele care se vor termina la un moment dat de tot. Si o admir pentru curajul de a vorbi despre ele. As vrea sa-i spun si eu, sa plece din mine toata nenorocirea asta dar ma opresc... Nu! Nu am aceleasi ganduri cu moartea, insa intr-un mod ciudat am impresia ca te inteleg perfect, dar nu stiu de ce.
Tema: poti sa-mi citesti gandurile?
minunat, chiar minunat
RăspundețiȘtergere