sâmbătă, 9 octombrie 2010

Tokio 2004, concursul individual pe aparate

8.75
Multimea urla ca scapata dintr-un azil de nebuni. Aveau goarne in loc de guri si coame in loc de par. Ruslana luase nota mare, mult mai mare decat avusese la grup. Rusii aveau toti o imagine de criminali in serie sau de psihopati pomeniti. Se scandau cuvinte pe care nimeni nu reusea sa le inteleaga sau cel putin asta exprima fetele lor. Echipa noastra amutise in fata haosului. Tuturor le era greu s-o priveasca pe micuta Andreea care urma sa se urcepe barna. Nimeni nu mai scotea niciun cuvant, nicio grimasa nu li se mai vedea pe fetele ingrijorate. Unde le era acum curajul din salile de antrenament cand scandau cuvinte de incurajare de parca erau la marsuri de defilare? Unde erau vocile puternice ale antrenorilor acum cand aveau nevoie de ele?
Mereu mi-a fost frica de rusi. Si nu, nu e asta o carte de istorie e doar amintirea unui moment atat de important din viata mea. Cand Andreea si-a miscat mainile in semn ca urma sa salute juriul am simtit ca nu mai pof sta dupa geamul din stanga salii acelea imense din Tokio, printre toti comentatorii aia care nu faceau decat sa vorbeasca fara pauze in microfoanele lor mici. N-am mai putut rezista. Mi-am dat castile jos, mi-am anuntat colegul de la Bucuresti ca ies din cabina, i-am facut semn colegei mele de la pupitru si am iesit de nebuna printre multimea aia de japonezi fericiti. Am alergat sperand ca ma pot apropia mai mult de aparate.
In zadar. Mi se pareau pasii inodati si cu cat ma apropiam mai mult de centru cu atat simteam presiunea mai mare pe umeri. Ce trebuie sa fi fost in sufletele celor de acolo, in sufletul Andreei.
Rusii pusesera stapanire pe sala, deja nu mai auzeam in nicio alta limba cuvinte. Pentru o clipa mi-am imaginat cum era sa fi fost acum inafara peretilor aia care erau parca energizati cu emotie neagra.Vroiam sa ma intorc si s-o iau la goana pe usa, sa nu ma mai intorc inapoi. N-am reusit. Am inaintat pana cand n-am mai putut s-o fac. Din pozitia mea o vedeam pe Andreea ca un soldatel de jucarie. In sufletul meu cred ca ma bucuram ca nu-i vedeam miscarile exact ca pe monitor.
Andreea face prima priza, publicul tresalta.
tema: priza’

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu