Dans||

Dans|| Depeche

Nu scriu recenzii, nu stiu cum trebuie sa fie, insa cand ma insufleteste ceva atat de mult, incat trebuie sa scriu despre asta... iata ca o fac.

Am ajuns incarcata de nimicuri intr-o sala care ma deprima prin denumire, prin aspect, sala Casei de Cultura. Aici am vazut in trecut un film bun si foarte interns "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" si am ajuns apoi sa urmaresc pe furis un spectacol de talente muzicale "Stelutele marii". Inconstient, aceste experiente trecute marcheaza starea de asteptare de care nicodata nu reusesc sa ma golesc inaite de un spectacol.

Cu siguranta momentul in care te afli in viata si gandurile din ultimele zile, te fac sa vrei ceva de la ceea ce urmeaza. Stiam 3 lucruri: muzica Depeche Mode, dans contemporan, Razvan Mazilu. Si mai stiam ca vroiam ma eliberez. De ce anume? De ceva ce nu poate fi numit, dar poate fi simtit mai greu decat cel mai dens metal.

Luminile se sting, se creeaza efectul de umbre in spatele unor panouri albe si o silueta masculina incepe sa sa se miste ritmic. Coregraful se dezvaluie cu un aer firesc, pentru ca apoi sa-si faca apartia in jurul sau si ceilalti mai tineri dansatori. De aici mi s-a rupt filmul, desi scriu imediat ce am ajuns acasa dupa spectacol. Imi amintesc scene oarecum independente, cu mesaje clare (pentru mine) si expresii senzuale, lascive, neasteptate si sincronizate cu ritmul muzicii. De la un atat de clar "I'm not trying to tell you anything, You didn't know, when you woke up today" prins in pumnii si eliberat in zbor, la dorinta senzuala si sexualitatea lui "I want you now" si modul atat de direct de exteriorizare fara retinere si vina, pana la "personal jesus" lent, plutitor si simbolic. Corpurile definite se plimbau, apareau, dispareau si mai ales iti vorbeau in completarea muzicii ce-ti inunda timpanele si toate simturile. Mereu mi se intampla sa simt si un parfum anume in timpul spectacolelor, iar acesta a avut un miros pudarat si fin, un amestec de nou sivechi, ce venea dinspre scena potrivit perfect cu tot contextul.

Si la un moment dat, pe acordurile "Leave in silence" facut accapella de dansatori, m-am trezit ca din vraja că spectacolul s-a incheiat- mult prea devreme dupa parerea tuturor.

Coregrafia, am aflat apoi, ca a apartinut italianului Massimo Gerardi si cred ca i-a pus in valoare pe fiecare dintre membrii trupei de balet si totodata a ilustrat in dans muzica si mesajul ei intr-un mod delicat si universal.

Razvan Mazilu a stralucit pe langa trupa sa de tineri dansatori printr-o usurinta si un stil fascinant de dans. Mi-au placut si costumele care desi erau menite dansului complicat, pareu haine obisnuite de iesit la birou, la distractie, la plimbare. Observ ca am o placere deosebita in admira firescul care te surprinde, sublimul atins aparent fara efort. Asta e impresia pe mi-au lasat-o dansatorii.

M-au facut sa-mi amintesc de cat de uimitor este corpul omului, cat de frumos si cat mult il putem folosi si cat de putin suntem in stare sa facem. Si ma revolta totodata ca ne in departam de frumos atat de usor si ne hidosim la propriu si la figurat.

Intreaga reprezentatie a lasat un ecou puternic in mine si mi-a implinit asteptarea de a ma elibera, de ma pierde in ritmul lor, de a primi energia lor, de canta cuvintele cu ei ca si cum mi-ar fi fost destinate fix mie si fx atunci, de a tresari si de a ma lasa purtata pe contururile trupurilor in lumina.

Spectacolul a fost imperfect, dar mi-a transmis mult, poate ca de asta mi-a placut. Scena mi-a parut prea mica.Cred ca mai puteau dansa o ora si ca intrega scenografie avea nevoie de mai mult spatiu de desfasurare si calitate mai mare pentru lumini si efecte. In urechea stanga versurile melodiilor imi rasunau dublate subtire de catre o domana dubioasa la vreo 35-40 de ani. La plecare m-a intrebat daca vin maine la Gheorghe Ghoerghiu si mi-a spus ca are acasa o colectie imensa cu CDuri si DVDuri cu Depeche Mode. Am piedut-o (intentionat)in multime apoi, si l-am zarit pe primul meu coregraf de cand faceam dansuri la club SNC. Sorin, era neschimbat, doar un pic mai carut si mi-a parut teribil rau ca nu m-am dus la el sa-l intreb daca mai face cursuri. Sigur vorbeste doar entuziasmul, dar m-as reapuca de dans de maine!

Peste toate, ma inclin in fata artistului Razvan Mazilu si a trupei sale de dansatori, ma supar ca a durat atat de putin spectacolul si ma revolt ca noi, cei din afara scenei, suntem prea putin din ce putem fi.

Un spectacol imperfect, firesc si fascinant, despre dragoste, singuratate, viata si sens, nonsens, durere si frumusete sublima.

Un fragment care nu s-a regasit intocmai in spectacol, dar foarte graitor: