Andrei a ramas singur acasa pentru prima oara in 6 luni. De cand astepta asta!!!
A adus scaunul cel mai inalt din bucatarie si l-a pus la baza. Peste el a pus cutia de carton plina cu
cd-urile parintilor. S-a urcat pe turnul improvizat dupa care si-a sprijinit mana stanga de cuierul
capitonat cu piele rosie iar cu dreapta se apropia incet de cutia aceea maro agatata pe perete.
Mai are putin si totusi e intins la maxim si nu ajunge. Ridica unul din picioare pentru a se impinge cu
acesta de cuier si pentru a isi face avant. Se balanseaza o data, de doua ori dupa care printr-o actiune
nebuneasca pe care doar copiii de 7 ani pot sa o aiba s-a aruncat asupra obiectului maro lovindu-l usor
si modificandu-i pozitia ca un tablou fixat prost pe perete!
Caderea a fost scurta dar durereoasa. Cutia cu cd-uri a cazut si ea imprastiind pe jos toata colectia
parintilor cu muzica lor draga. Scaunul s-a deplasat si el balangandindu-se ca popica care ramane in
picioare impiedicandu-te sa dai strike! Doar cuierul a ramas nemiscat.
Copilul plange infundat, nu durerea provocata de cazatura ii provoaca lacrimile ci furia esecului si a
varstei, a inaltimii. In momente ca acestea isi doreste Andrei sa fie mare.
“Ce bine ar fi! As da jos ceasul din perete imediat, doar ridicandu-ma pe varfuri.”
Se duce la baie si soarbe cateva guri de apa gandindu-se intens ce sa foloseasca sa doboare monstrul
acela de cuc care ii canta ora exacta in fiecare zi, zi de zi.
Tema: ceasul de pe perete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu