Duminica dimineata, cand toata lumea era in piata. Asta era momentul. Jean Andre le cumparase tempera cat sa picteze zidul Chinezesc, le luase panza alba cu care sa se imbrace, peruci, fluiere, cinele vechi si dinti din staniol, le tinuse teorii despre cum sa se comporte si-I asculta si pe ei la terminarea ideilor lui. Unele dintre ele erau bune, altele erau prea violente, iar altele pur si simplu il scoteau din sarite. Unii dintre ei nu stiau nici de ce sunt acolo, iar altii nu aveau timp sa priveasca zambetul strazii. Practic ei asta cautau, un zambet, o uimire, o reactie, orice, numai nu capete aplecate.
Si ieseau duminicile prin centrele oraselor cu mare galagie, dezbracati pe jumatate sau prea pictati, speriau copiii, dansau cu femeile sau dadeau noroc cu barbatii. Urlau de fericire, radeau cu pofta, se imbatau cu aplauze si apoi plecau acasa. 10 minute, 15 minute apoi lumea ii privea ciudat.
Jean Andre era chemat din ce in ce mai des la sectia de politie din cauza diverselor reclamatii. Semna procesul si pleca acasa. Iar in weekend iar aparea pe strazi. Fugareau porumbeii, se aruncau in fantana din centru, urlau, si ii imbratisau pe oameni.
Cineva a indraznit la un moment dat sa-l intrebe pe Jean Andre, de ce nu-I lasa pe oameni linistiti, iar el a raspuns cu expresia unui om insultat ca linistea se instaleaza numai in spatele tablourilor, in paharele cu apa, sau in adancul muntilor.
Jean Andre a continuat, a iesit in strada pana n-a mai avut cu cine, iar atunci cand in jurul lui nu mai era nimeni, a iesit si singur.
Lumea din jur se uita atat de ciudat si nu intelegea de ce. Nu facuse absolut nimic rau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu